Cea mai tare lecție pe care am primit-o în copilărie a fost să fiu tare. Iar atunci când sunt slabă, să încerc să dau impresia că sunt tare. Nu am reușit de fiecare dată, dar a fost cea mai tare lecție învățată în cel mai de căcat mod cu putință. Cu forța. Prin denigrare, abuz, durere, brutalitate. Nu intru în detalii. Poate altă dată.
Când mi-am dat seama că toată viața mi-a fost predată lecția asta?
Când au murit oameni pentru care ar fi trebuit să sufăr și în schimb, zero. Sloi de gheață, piatră.
Nu mai știu data în care s-a întâmplat. Era dimineața. Eram în întârziere. Agitată, ca de obicei, să ajung la timp la work, să nu mă prindă ziua nepregătită.
“Am zis să îți spun eu. Să nu afli din alte părți. A murit! “
Am tăcut. Pentru un moment, cât un moment de reculegere. Am tăcut și mi-am văzut de treabă. Am fumat o țigară în tăcere. Am încercat să plâng. Simțeam durere dar ea nu venea cu totul, în toată puterea ei. Am lăsat-o balta. Nu era momentul, nici locul. Nu aveam voie să fiu slabă. Am tăcut. A trecut o zi, au trecut două, au trecut luni. Era omul pe care cândva l-am iubit și care m-a iubit. Și care, în prostia lui, mi-a făcut cel mai crunt rău pe care un bărbat l-ar putea face unei femei. Mi-am găsit scuza asta, că m-a distrus. Că de asta nu am simțit nimic atunci când s-a dus la naiba, în lumea aia inventată de oameni cu prea puțină imaginație.
Au trecut luni, apoi… acum câteva zile…
“Au chemat preotul. Nu cred că mai prinde ziua de mâine.”
Două zile am stat ca pe ace. Am tăcut, am înghițit în sec, am așteptat momentul. Care inevitabil, a venit.
“Am o veste nu prea bună. A murit.”
Am tăcut. Nu am plâns. Decât un minut, cât un moment de reculegere, în drum spre casă. A doua zi mi-am văzut de viață și am tăcut. Nu aveam voie să fiu slabă. Am muncit. Non stop. Ca să uit. Să nu plâng. Să tac. Au trecut 5 zile de atunci. Încă tac. Și voi mai tăcea. Luni de zile. A fost al doilea om pentru care nu am plâns. Culmea, sufletul ăsta a contat. Atât de mult încât doare că nu plâng după el. S-a dus. A fost madlena copilăriei mele. Una din puținele amintiri frumoase. După ea nu aveam niciun motiv să nu plâng. Și nu am făcut-o. Pentru că nu am voie.
Uneori ne creștem ziduri ca să nu ajungă iubirea la noi. Uneori, ele sunt așa de sus, că nici durerea nu le mai poate străpunge. La mine sunt șapte, așa se spune. Șapte ziduri colorate. Cu creta unui copil care nu a văzut niciodată copilăria. Și nici nu o va vedea vreodată.
Doare? Al naibii. Uneori, durerea doare atât de tare încât nu mai doare.
Încă tac. Nu plâng. Nu am voie. Așa am fost învățată. În mod brutal, dureros, abuziv.
Caroline Scribit 