Vreau să vă spun ceva frumos! Pardon, vroiam.

Ce scriam acum doi ani pe blog intr-o martie siropoasă:

 

Azi vreau sa va povestesc ceva frumos. Pentru că în curând va fi 1 iunie e foarte important să vă reamintesc ce fain e să fii copil, indiferent de vârstă.

 

Se făcea că eram mică. Știți, vă amintiți mulți dintre voi acele copilării în care nu aveați niciodată ce vă doreați dar erați fericiți și mulțumiți. ”Pentru că… inocență” și mai ales, ”pentru că… naivitate frumoasă, ludică”. Ei bine, eu eram copilul ăla. Copilul care stătea de două ori pe an cu otită la urechea dreaptă, copilul care nu a putut învăța să meargă cu bicicleta pentru că i-a fost afectat simțul de orientare și echilibru. Copilul acela fericit care a găsit o soluție în toate, care nu s-a dat pe biclă în fața blocului dar care a inventat cele mai mișto povești pentru copii cu copii și care nu se mai sătura să-și folosească imaginația. Pe orice, oriunde și oricum.

Ei bine, copilul acela a mai rămas undeva, în adâncul simțurilor, având grijă întotdeauna ca stăpâna să fie fericită.

bicicleta

Între timp:

M-am dat pe biclă de două ori. Prima dată chiar după vreo două zile după ce am luat-o, a doua oară la câteva săptămâni după. A fost groaznic. Super incomod, super stresant. Ori nu ajungeam cu picioarele pe asfalt, ori asfaltul nu-mi ajungea la picioare. Nicicum nu era bine. Orientare + echilibru = 0. Ce-i drept, poate n-am avut cel mai bun profesor sau poate doar îmi caut scuze. Între timp, am schimbat bicla pe mașină. Am zis că pe patru roți va fi mai comod. Aceeași Mărie cu altă pălărie. Iar de pedale, ce să mai zic. Ajung la ele doar dacă îmi iau picioroange de circ așa că e la fel de incomod, la fel de stresant. Mă bate constant gândul că unele lucruri efectiv nu-s de făcut. Din păcate, la cât sunt eu de minionă, lista aia de lucruri e foarte lungă. Nu știu care ar fi avantajul de a fi mic de înălțime. Ah, știu. Pot să mă strecor printre picioarele oamenilor. În caz de incendiu m-am scos.

Când eram mică abia așteptam să cresc mare și să pot să fac ce vreau eu. Ulterior, am aflat că a fi matur nu schimbă cu nimic datele problemei. Așa că am rămas la stadiul în care inventez povești  mișto pentru copii cu copii.

Despre biclă, ce să zic. A avut o soartă dezastruoasă. După ce a stat luni întregi în garajul unui amic, într-un final a ajuns acasă, aruncată în mansardă, cu roțile dezumflate și plină de regrete. De fiecare dată când trec pe lângă ea parcă o văd plângând în colțul ei, mi se strânge sufletul, mă uit cu milă la ea și îmi zic hotărâtă: ”Mâine o bag la tratament. O fac frumoasă, o deftericesc și apoi ies cu ea la plimbare”. Apoi cobor plină de mine, mândră că în sfârșit o să-mi salvez iapa, pentru ca după 5 minute să îmi dau seama că de fapt mâine nu va veni niciodată.

P.S.

Mai nou am o altă obsesie. Vreau să îmi iau un skateboard electric. Am citit acolo pe site că are smart wheel balance deci, poate scap de frica și obsesia pentru echilibru. Plus că e bio, e ergonomic, rapid și super light. Desigur, ce o să se aleagă și de visul ăsta nu știu. Dar îmi promit ca skate-ul să nu aibă aceeași soartă ca și bicla. Promit. Solemn.

.

.

.

(Damn, i’ve crossed my fingers. Shhht. Don’t tell me, please.)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s